Cu picioarele pe pamant

Azi e luni. O trista zi de toamna, care m-a intampinat dis de dimineata cu o ploaie mocaneasca, care se lipea de parbrizul masinii ca zapada.
Din nou la munca. Fara nici un chef, deschid calculatorul si incep sa caut motive pentru a nu muncii.

E grea intoarcerea la realitate dupa un week-end la munte. Si mai ales daca vorbim de muntii de aici, care incet, incet incep sa imi intre in inima.






Am plecat de acasa ambata, dis de dimineata (la 6) si am ajuns la locul faptei pe la ora 9. Ne-am pus imediat bocancii in piciare si am inceput sa urcam. La ora 11.30 eram la jumatatea drumului, nu foarte obositi, pentru ca urcusul era destul de usor, iar noi cunosteam deja drumul. In plus ne-am si oprit pe ici, pe colea, mai pentro o poza, mai pentru a admira peisajul.



Dupa o scurta oprire la o cabana (nici sa nu va ganditi ca ne-am oprit pentru a manca sau a bea ceva...acest lucru era imposibil, caci cabana era inchisa), am continuat drumul catre lacul Bocche. Dar de aici povestea se schimba. Lipsa de activitate fizica di ultimul an se face din ce in ce mai simtita. Urcusul se face di ce in ce mai abrupt.







Incerc sa imi dau curaj spunandum ca mai e putin, chiar intalnim si un indicator care ne spune: pana la lac...o ora.
Ok, o ora nu e chiar asa de mult, dar dupa ce urci de 3 ore, o ora e foarte, foarte mult.
Incerc sa ma concentrez pe respiratie: inspira lung cu nasul, expira lung cu gura. Imi tot repet ca oxigenul imi lungeste fiecare muschiulet, dar nu ma prea ajuta. Ma opresc gafaind, si atunci imi aud jumatatea care ma invita sa respinr profund si pe nas. As vrea sa ii explic ca asta incerc sa fac, dar pentru a vorbii trebuie sa imi folosesc fortele, si atunci renunt.
Si uite asa, tot zicandu-mi ca mai e putin, ca trebuie sa respir, ca trebuie sa mut un picior in fata celuilalt, ajungem intr-un loc unde unde din punctul nostru de vedere s-ar putea gasii un lac.
"Uite in spatele pietroilui ala cred a lacul", imi aud jumatatea spunand. Si atunci imi iau curajul in dinti si ma reped la atac. Un pas si inca un pas....am ajus...ridic ochii, si ce vad...nimic. Nici urma de lac, nici urama de vreun semnal care sa ne zica strada corecta sau cat mai e pana la lac.
Pana masii....eu gata, m-am hotarat, nu mai urc, raman aici si te astept.
Dar in timp ce imi zic aceste lucruri, ma ridic in piciare si o iau e la capat. Dupa vreo jumatate de ora de "inspira, expira, injura, injura, inspra, expira, hai ca mai e putin", imi aud jumatatea "Am ajuns!"
Imi ridic din nou ochii din pamant (e obligatoriu ca ii tii plecati daca nu vrei sa te impiedici de radacinile sau de pietroaiele, cu care drumul e asfaltat), si ce vad.....O BALTA. O balta nenorocita cu o pojghita de ghiata deasupra, incercuita de un peisaj lunar.
S i atunci urlu: PENTRU DEZOLAREA ASTA M-AI CARAT PANA AICI?

Incet incet ma schimb de tricoul transpirat loarca si ma pun la soare pentru a ma incalzii un pic. Imi iau sandvishul si ma gandesc ca de data asta chiar ca l-am meritat.
Mestec incet, pentru a-mi linistii bataile inimi, si din cand in cad imi ridic ochii catre lac, si ma intreb ... da de ce?
Cand suntem amandoi incalziti si cat de cat odihniti ne luam catrafusele in spinare si ne intoarcem de unde am venit.
Planul este ca o sa asteptam apusul soarelui la cabana (cea de la jumatatea drumului).

Coborarea e minunata, e usoara, nu se transpira, simit ca as putea fece coborari toata ziua.
Ajungem la locul stabilit si asteptam cuminti apusul. Eu ma apuc sa citesc, si nici nu imi dau seama cand zboara timpul. Stiu doar ca la un momentdat, muntii se coloreaza de rosu, si padurea capata o culoare si mai calda. E minunat....
Suntem singuri, inconjurati doar de munti, paduri si animale....vreau sa raman aici.
Cu binoclul vedem caprioarele cu puii care ies la pasacut...nu vreau sa plec de aici...
Dar soarele se ascunde dupa muntii, si imediat se lasa frigul. Trebuie sa coboram cat mai repede daca nu vrem sa nu ne prinda noaptea in padure.

Ajungem incet, incet la masina cu o luna aproape plina ce ne lumineaza strada, ne schimbam incaltarile si plecam catre singurul loc unde am gasit un pat de dormit.

Dupa o supa calda, o bucatica de carne la gratar si o cana cu vin fiert, adormim instantaneu.
A doua zi am descoperit ca hangita e o ramanca, asa ca am sporavait un pic (chiar daca nu prea ma omor eu dupa compania romanilor de pe aici). Dar ea a fost chiar foarte draguta, si ne-a facut si reducere.
Am incarcat masina, si am luato incet, incet catre casa. Urata treaba...
Pe drum nu am vorbit despere altceva decat cat de frumos ar fii sa ne mutam la munte.....
E si asta un vis, dar va deveni vreo data realitate?
Pana vom afla raspunsul la intrebarea asta, am hotarat sa ne facem un cadou de zilele noaste de nastere, un week-end la munte, pe zapada.... la sfarsitul lui ianuarie.